Și te desprinzi, plutești în spațiul dezolant, ochi goi te privesc ca pe o pradă și așteaptă să te desprinzi total, să cazi în uitare. Și cazi, cazi, cazi... Totul e cădere, în gol și fără parașută, fără scripeți și corzi elastice, fără mâini întinse înainte. Și te ghemuiești în tine, te strângi și te-nconvoi cu ochii strâns închiși și simți cum te despoaie de tot - haine, carne, sentimente ambulante, toate se desprind și se topesc pe când tu cazi cu viteza luminii.
Arde - tu și pe interior, carcasa de carne sfârâie pe oase ce s-au frânt în gol, așteptând impactul cu fiecare secundă. Ești minge de foc pe un fundal pictat tot în negru și ești un schelet alb cu mult roșu, rupturi împletite frumos ca să te țină laolaltă în căderea ce pare numai că se multiplică. Ești un strigăt continuu într-o mare de voci și totuși nu acoperi tăcerea ce ți se afundă în piele, așa că amuțești. Și nu mai doare.
Auzi cum pârâie și oasele și mușchii, cum totul protestează și te frământă amăreala de pe limbă, că nu e sânge și totuși simți fumul, gustul de ars care pare să se tragă de la inima care bubuie și turuie. Și te strângi din nou, floare fără soare, deși strălucești precum ei toți sori pe cerul plin de stele, te strângi și te ascunzi cu inima din substanță sfărâmicioasă pentru că totul e cădere și tu ești una cu căderea în întunericul dimprejur.
Foc - pe exterior, cu limbi roșiatice ce te topesc ușor ca zâmbete însorite ce trec de tine parcă din alte timpuri, multe, îndepărtate, pătate de ploi torențiale care-au stins atâtea lumini în ochii goi ce văd acum doar abisul infinit ce se întinde înainte și împrejur, roată, roată, fără sfârșit, dens și plin de misterele multor începuturi și sfârșituri.
Foc - pe interior, cu degete metalice ce-ți împresoară inima și-o strâng și-o fac să te doară, să vrea să te rănească că doar tu ai permis să lași focul să o ademenească să dea pe dinafară. Și foc mult pe interior, incendiu forestier în păduri virgine cu scântei ce dau pe dinafară, oh, tu, lumină orbitală în plină cădere, cum poți să strălucești așa când totul se destramă și oasele ți se frâng de la cum îți înghiți scâncetele cu degetele adânc îngropate în faldurile inimii care bubuie și duduie, și dă pe dinafară. Că știi că totul e cădere, cădere fără sunet și infinită...
Traiectoria nedeterminată, te afunzi în întuneric și-l aprinzi mai tare decât o explozie solară și arzi tot mai mult pe măsură ce printre degete ți se strecoară praf din inima de tăciune sfărâmată. Pierzi ani lumină fără să încetinești și ochii prind lumini întârziate de la sori la mile depărtare, ce și ei cad să piară. Cădere - te desfaci încet de tine însăți, te dezintegrezi încă încercând să ții ascuns durerosul mod în care ți se dezlipesc celulele unele de altele și pășesc în afară, sublimul a tot ce se dezbină într-o agonie simfonică pe care tot o muști ca să o reduci la tăcere în timp ce totul în tine cântă, cântă, cântă. Te lasă fără suflare - ochi plutind la mile depărtare de unde tu ai fost odată, rămășițe din tine, acum pulbere stelară ce cade infinit și în tăcere și vezi și tu cât de frumos se vede atunci când se moare ca o stea, ușor, explozii întârziate a unui moment de supernovă...
Totul e cădere, cădere infinită și fină pulbere de stele ce se destramă ca să te alcătuiască pe tine când tu pieri încet pe interior. Moarte frumoasă cu spectacol dezolant, cu pulbere de tăciuni aprinși... așa se naște o supernovă.
